Qui custodiet ipsos custodies – EPISODUL 1 | C.C.R.

Se poate traduce drept “Cine îi veghează pe veghetori”. Fraza originală aparține poetului Juvenal, care o folosește în opera “Satire”. Chiar dacă referința inițială era îndreptată spre fidelitatea maritală, această frază a devenit asociată atât politicii, moralei, corectitudinii, cât și statului de drept.

Aceeasi frază, tradusă în engleză în motto-ul “Who watches the watchmen” o găsim în universul benzilor desenate, devenită celebră prin nuvela “Watchmen”, creată de Alan Moore și Dave Gibbons.

Dan Brown folosește maxima în romanul său “Fortăreața Digitală”, în contexul atitudinii reprobatorii a unui fost angajat in cadrul unui serviciu de informații față de practicile acestuia discutabile, respectiv intruziunea în viața privată a cetățenilor.

Fraza o regăsim și într-un episod din familia Simpson. Lisa Simpson îl întreabă pe Homer: “Dacă tu ești poliția, cine va juca rolul poliției?” la care acesta răspunde “Nu știu. Paza de Coastă?”

În filmul Batman v Superman “Dawn of Justice”, după ce Batman reușeste să îl incapaciteze pe “invincibilul” Superman, maxima este prezentă, scrisă pe o podea.

Acestea sunt doar câteva exemple ale folosirii acestei fraze, dar cu siguranță sunt mai multe astfel de referințe în artă și în cultura pop. Putem cu ușurință observa folosirea motivului cu precădere în lumea benzilor desenate și a tuturor creațiilor conexe, de la desene animate la seriale și filme artistice – toate evocând ideea de dreptate, dualitate, conflict dintre bine și rău, având protagoniști și antagoniști cu trăsături foarte bine conturate. Pe lângă funcția de divertisment, toate aceste creații au intenția de a sublinia anumite aspecte ale societății și de a trimite anumite mesaje către audiență, către membrii săi.

Traversând un ocean, părăsind tărâmul artiștilor anterior menționați și pătrunzând pe continentul lui Juvenal, ne oprim în România, pentru o succintă analiză a echilibrului puterii statale.

*

Trăsăturile celor mai importanți actori de pe scena puterii statale sunt regăsite în legea fundamentală a statului român, Constituția României, precum și în legile de reglementare ale instituțiilor respective, acolo unde este cazul. Fiecare dintre ele se regăsește sub o formă sau alta sub autoritatea unei alte instituții sau sub o formă de control față de o altă instituție statală. Acest sistem asigură atât separația puterilor în stat, cât și echilibrul acestei separațiuni. Totuși, avem o instituție prevăzută atât de Constituție cât și de o lege organică, care nu reprezintă subiectul vreunui control din partea altor instituții ale statului român, și anume garantul supremației Constituției.

Potrivit Art. 142 din Constituția României:

• Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
• Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. […]

Potrivit Art. 145 din Constituția României, Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia.

Potrivit Art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională are următoarele atribuții:

1. se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor doua Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;
2. se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor doua Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
3. se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
4. hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile si ordonanțele , ridicate in fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de către Avocatul Poporului
5. soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii
6. veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirma rezultatele sufragiului
7. constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului
8. dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României
9. veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia
10. verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni
11. hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic
12. îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții.

Potrivit Art. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale:

• Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.
• Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție Constituțională din România.
• Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi.

Potrivit Art. 2:

• Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a Regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.
• Sunt neconstituționale prevederile actelor prevăzute la alin. (1) care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției.
• Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Potrivit Art. 3:

• Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite în Constituție și de prezenta lege.
• În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.
• Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.

*

Având în vedere definițiile menționate atât de Constituție cât și de legea de reglementare a acestei instituții, se poate observa o departajare a acestei instituții a statului român în raport cu ceilalți exponenți ai puterii statale. Acest argument are în vedere aspectul că Curtea Constituțională nu concentreaza puterea statală asemenea instituțiilor analizate mai sus, și că această curte reprezintă “garantul supremației Constituției României”. Totusi, se poate statua faptul că aptitudinea de a decide în raport cu chestiuni ce țin de esența statului cu siguranță încorporează conceptul de “putere”.

“Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi”. Doar din această exprimare, privită nu neapărat în contextul efectelor juridice, cât în cel al exprimării și al înțelegerii unui construct gramatical, se poate trage concluzia că discutăm despre o instituție ce se bucură de o largă autonomie, sau mai exact spus, se bucură de o întreagă independență, fiind supusă doar legii fundamentale (însăși rațiunea existenței unei asemenea instituții este de a asigura consonanța legilor statului cu legea fundamentală), de asemenea fiind supusă și legii prin care organizarea și funcționarea aceastei instituții este reglementată. Astfel, legea ce stabilește atribuțiile și funcționarea Curții Constituționale stabilește și faptul că această curte este supusă doar Constituțiiei și acestei legi.

 

Aspecte în legătură cu organizarea și funcționarea Curții Constituționale

 

Este dificil de comentat asupra chestiunilor aduse în fața Curții Constituționale cu privire la motive de neconstituționalitate ale unor proiecte de legi sau legi în vigoare, față de situațiile în care curtea respinge respectivele exceptii de neconstituționalitate, precum și în celelalte cazuri în care curtea este competentă (soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională, etc.). Oricât de cuprinzător și dens ar fi aceste semnale argumentate, oricâte părți ar atrage respectivele semnale, într-un final raportarea se face la decizia Curții Constituționale, iar dacă această decizie este de respingere a excepției de neconstituționalitate, pe cale de consecință fiind stabilit că respectivele prevederi sunt constituționale, nu mai există loc de polemici ulterioare, în orice caz nu cu privire la noi grade de jurisdicție de parcurs. Aceeași logică este valabilă și pentru situația în care se admite o excepție, sau existența unui conflict juridic de natură constituțională, etc.

Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, unica în măsură a se pronunța asupra acestor aspecte, iar gradul de jurisdicție al dezbaterilor este singular. După cum am menționat anterior, la analiza evoluției legii de reglementare a Curții Constituționale, posibilitatea recursului a existat, pentru o perioadă, între anii 1992 și 1997, după care, prin modificările aduse Legii nr. 47/1992 de Legea nr. 138/1997 s-a renunțat la această posibilitate, pe cale de consecință, din acel moment toate spețele deferite curții fiind soluționate printr-o decizie definitivă.

Această modificare instituită prin lege cu siguranță a avut atât argumente de inițiere cât și o logică față de nevoile practice, dar, în contextul analizei prezentei lucrări, cu privire la însăși echilibrul puterii statale, nu putem ignora consecința că în fapt s-a eliminat o cale de atac.

Cu privire la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, avem o serie de exemple prin care societatea civilă a produs memorii/păreri, în direcția migrării de la actualul sistem de numire a judecătorilor Curții Constituționale, care emană de la decidenți politici, la un alt sistem, depolitizat, cu precădere constituit din sfera profesioniștilor juridici din cadrul puterii judecătorești a statului român. Cu titlu de exemplu, putem menționa propunerile APADOR-CH din anul 2013 pentru depolitizarea/resturcturarea Curții Constituționale, prin atribuirea competenței constituționale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în varianta unei colaborări între magistrații acestei curți și alți participanți din societatea civilă sau chiar politici.

Mă raliez la o asemenea viziune, încurajând totodată și pe alții să propună noi soluții ce pot fi aduse acestor deziderate în scopul eficientizării sistemului.

Existența garantului supremației Constituției României este o necesitate absolută. Dar forma de funcționare a acestuia va fi permanent influențată de schimbarea continuă a realităților.

Argumente față de necesitatea îmbunătățirii prezentului sistem de organizare și funcționare al Curtii Constituționale:

• În primul rând, în forma actuală, Curtea Constituțională este constituită dintr-un complet de 9 judecători, numiți în următorul mod: 3 de către Președintele României, 3 de către Camera Deputaților, 3 de către Senat. Cu privire la aceste aspecte, se poate constata că numirea actuală a persoanelor ce urmează să îndeplinească funcția de judecător este integral politică.
• Inexistența unei căi de atac față de deciziile Curții Constituționale, respectiv a unui mecanism de contestare a acestor decizii.

 

Propuneri de soluții în vederea perfecționării sistemului de funcționare al Curții Constituționale, respectiv a  sistemului de numire a judecătorilor

 

Varianta în care funcția de garant al supremației Constituției să fie îndeplinită de către o autoritate de contencios constituțional, unică stabilită în acest sens, care să funcționeze în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție:

• Respectiva autoritate special constituită, numită fie “Curtea Constituțională”, “Complet constituțional”, “Secția de contencios constituțional” sau variațiuni ale acestul concept, să decidă cu privire la atribuțiile ce îi revin, printr-o componență asemănatoare completelor prin care Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în prezent Recursurile în Interesul Legii sau Dezlegarea unor Chestiuni de Drept.
• Într-un asemnea plen reunit în vederea soluționării chestiunilor constituționale, pe lângă magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție, pot face parte și alți profesioniști ce întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea actualei funcții de “judecător al Curții Constituționale”, alături de alți exponenți din cadrul puterii statale și ai societății civile, cu scopul de a asigura o componență cât mai cuprizătoare, transparentă și echilibrată. Cu titlu de exemplu: participanți din partea Consiliului Superior al Magistraturii, Administrației Prezidențiale, Camerei Deputaților, Senatului, Guvernului, respectiv Ministerului Justiției, potențiala listă de propuneri putând fi completată cu astfel de “delegați” în urma unor agumentări puternice față de cele expuse anterior.

Varianta în care Curtea Constituțională, în forma actuală de organizare și funcționare, ar avea completul constituit mixt, atât politic, respectiv având judecători numiți de Președintele României, Camera Deputaților și Senat, cât și judecători numiți de Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției și societatea civilă.

Varianta în care judecătorii Curții Constituționale ar fi aleși prin vot direct de către cetățenii României, variantă care probabil ar fi cel mai dificil de realizat în raport cu aspectele presupuse de un alt sufragiu național alături de cele pe care le avem în prezent. S-ar putea spune că ar fi dificil sau că ar presupune un formalism suplimentar o asemenea variantă, dar în lumina realităților în care statul român a organizat sufragii cu privire la chestiuni ce țin de Constituție, din care putem aminti referendumurile din 2012 cu privire la numărul de parlamentari sau referendumul din 2018 cu privire la modificarea Constituției, având în vedere aceste precedente nu putem scoate din calcul o asemenea variantă. În cazul în care ar fi aplicată aceasta variantă, candidații la funcția de judecător ar trebui să se califice cerințelor actuale, sau cerințelor modificate în raport cu realitățile actuale.

 

Competențele constituționale privite din perspectiva apartenenței la Uniunea Europeană

 

Din perspectiva apartenenței la organismului suprastatal numit Uniunea Europeană, la care România este parte din anul 2007, nu putem identifica instituții comunitare cu competențe constituționale care, cu titlul de exemplu, să poata fi investite cu competența unui supra-control sau al soluționării unor chestiuni constituționale ale statelor membre.

Prin actul de aderare la Uniunea Europeană, România și-a asumat o serie de obligații ample față de această structură, respectiv armonizarea unor chestiuni din dreptul intern în raport cu legislația acestui construct european supra-statal.

Pentru o evidențiere a conceptului de instanță cu competențe la nivel european, pot fi menționate:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) cu competențe stabilite de Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului, având ca membrii 47 de state europene. În fața acestei instanțe supra-statale, se pot adresa:

• Persoane fizice din statele membre ale Convenției;
• Un grup de indivizi;
• Statele membre, împotriva altor state;
• Organizații Non-Guvernamentale.

După cum se poate constata, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are ca membrii state din întregul continent, nu doar din Uniunea Europeană.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene (C.J.U.E.) cu competențe generale în următoarele chestiuni:

• Controlează legalitatea actelor Uniunii Europene;
• Asigurp îndeplinirea obligațiilor statelor membre stipulate în tratate;
• Interpreteaza dreptul Uniunii Europene la solicitarea instanțelor naționale.

Această curte are jurisdicție strict cu privire la membrii Uniunii Europene.

Cu privire la un eventual control de constituționalitate, după cum spuneam, nu avem existentă nicio instituție în acest sens, fapt evident dat fiind că Uniunea Europeană nu este un stat, ci o uniune politico-economică guvernată supranațional. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană nu are o constituție, Uniunea Europeană reprezintă o uniune de state europene, statele membre având constituții. Aceste constituții sunt în deplină consonanță cu prevederile tratatelor Uniunii Europene, atât cele de constituire, cât și cele de amendare. Fără aceste armonizări, niciun stat nu ar fi putut adera la acest construct.

*

Dacă într-un stat membru al Uniunii Europene problematici constituționale sunt înaintate autorității competente în acest sens, iar această curte emite o decizie care produce consecințe interne ce contravin aquis-ului comunitar, avem în vedere următoarele consecințe:

• Respectiva decizie este obligatorie pentru statul respectiv, mai exact pentru autoritatea statală în sarcina căreia îi revine ducerea la îndeplinire a deciziei/ralierea conform deciziei, pe cale de consecință va fi imediat pusa în practică de către autoritățile statale.
• Consecințele în plan european ale respective decizii vor fi abordate de către Uniunea Europeană la nivelul organismelor sale de conducere, respectiv Parlamentul European, Comisia Europeana și Consiliul European, în raport cu inadvertentele născute între dreptul intern al statului membru și prevederile comunitare.

Apartenența la Uniunea Europeană, cu toate implicațiile complexe ce decurg din aceasta, ar putea lăsa loc de interpretare asupra existenței unei soluții la nivel supra-statal raportată la problematici constituționale interne. Dar, se pare că în fapt, asemenea soluții nu sunt posibile. Se prea poate ca în istoricul și în evoluția comunității europene o asemenea eventualitate să nu fi fost luată în calcul, să nu fi fost prevăzută din motive lesne de înțeles și argumentate în istoria Uniunii mai bogat decât în prezenta lucrare. Totuși, complexitatea cadrului legal comunitar a crescut de la an la an, fiecare nou tratat și fiecare schimbare de paradigmă intern-statală deschizând drumul către noi posibilități și variante, dar și către noi provocări și situații practice de rezolvat. Astfel, există posibilitatea ca realitățile ultimilor ani să aducă noi provocări constructului comunitar, prin chestiuni care nu reprezentau o problemă în trecutul Uniunii Europene. Aspectele de drept intern ale statelor membre ori s-au prezumat a fi ghidate în direcția stabilită de Uniune, ori s-au aliniat prompt față de cerințele acesteia. Totuși, nu putem face abstracție de noile realități, de noile curente prezente în spațiul comunitar, cu precădere unele provocări ale spațiului estic, care au produs evenimente cu urmări bine împământenite în legislațiile interne, cu efecte resimțite, mai devreme sau mai târziu, de întreaga Uniune Europeană.

Acestea fiind spuse, competența exclusivă a organismului de control constituțional și puterea sa asupra interpretării problematicilor interne, nu par a putea fi regulate de către entități reglementate la nivel supra-statal, cel puțin nu în actuala organizare și funcționare a Uniunii Europene.

Lucrarea de față nu are un răspuns cu privire de suplinirea eventualelor lipsuri evocate prin argumentele anterioare. În fapt, chiar îsi propune a antrena audinența pentru constatarea și validarea existenței acestor lipsuri, sau mai bine zis în direcția unor noi terenuri de explorat și dezvoltat cu privire la soluționarea acestor lipsuri. Lucrarea de față are ca scop evidențierea unor realități, prin argumente legale, morale, sociologice și istorice, iar față de aceste aspecte, în final atragerea atenției asupra necesității unor soluții, unor prevederi care să stabilească anumite chestiuni. Există posibilitatea ca aceste soluții să nu fie indispensabil necesare la momentul publicării acestei lucrări, respectiv la începutul anului 2020, dar la fel de bine există posibilitatea ca în anii ce urmează reglementarea acestor problematici să devină imperios necesară. Cu siguranță, atenția asupra aspectelor este și va fi binevenită, pentru echilibrul societății privite atât în sens restrâns, în cel al perimetrului statal, cât și în sens larg, și anume în sens comunitar.

Controverse cu privire la Curtea Constituțională

 

Instituțiile statului sunt susceptibile criticii, societatea civilă fiind una dintre cele mai persistente voci. În 27 de ani de funcționare, Curtea Constituțională a atras la rândul său numeroase critici și controverse. Alături de semnalele venite din partea societății civile, avem și materialele publicate în presă, precum și luările de poziție doctrinare. Aceste voci s-au concentrat asupra unei serii de decizii ale curții, dintre care pot fi menționate decizia Curtii Constuționale nr. 405/2016, cu privire la abuz în serviciul, decizia nr. 392/2017 privind pragul vătămării abuzului în serviciu, decizia nr. 458 din 2017 cu privire la tentativa de abuz în serviciu, decizia nr. 518/2017 cu privire la neglijența în serviciu, decizia nr. 611/2017, etc. Cu siguranță avem o serie de decizii emise de către Curtea Constituțională care au strânit controverse, iar statistic vorbind, aceste decizii au fost emise în perioada ultimului deceniu. Aceste decizii au fost comentate îndelung în presă și în spațiul public, iar pentru economia textului prezentei lucrări, am decis analiza unei spețe care a avut o finalitate concretă dată de un braț al puterii statale, și anume cel al puterii judecătorești (chiar dacă speța este cu privire la un act administrativ al Curții Constituționale), și a unei spețe cu privire la o decizie jurisdicțională care, la rândul său, a fost intens discutată în spațiul public. Alte spețele în care asupra deciziilor Curții Constituționale planează suspiciuni rezonabile de eroare cu siguranță pot face obiectul unor alte lucrări.

*

Hotărârea nr. 1/2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente

În data de 22.06.2017, plenul Curții Constituționale a hotărât că președintele instițutiei poate bloca publicarea în Monitorul Oficial a opiniilor separate sau concurente ale judecătorilor care votau diferit față de majoritate, dacă aceste opinii includ “aprecieri cu caracter sentențios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică”. După aproximativ un an, în iulie 2018, în urma mai multor critici, cu precădere celor venite din partea Comisiei de la Veneția, Curtea Constituțională a revenit asupra hotărârii.

Potrivit Art. 1 alin. 2 din Hotărârea nr. 1/2017:

Opinia separată sau concurentă operează cu repere doctrinare și juridesprudențiale, obiectivizate în concepte și în noțiuni științifice. Aprecierile cu caracter sentențios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică, precum și cele care duc la o asemenea finalitate sunt interzise.

Potrivit Art. 1 alin. 4 din Hotărârea nr. 1/2017:

Opinia separată sau concurentă nu poate transgresa dincolo de punctul de vedere al judecătorului pentru a se transforma într-o critică punctuală la adresa deciziei Curții Constituționale, neputându-se constitui într-un examen partinic sau într-o critică fațișă la adresa acesteia.

Potrivit Art. 2:

Opinia separată sau concurentă se predă președintelui Curții Constituționale odată cu decizia la care a fost redactată. După discutarea deciziei, președintele Curții Constituționale, în măsura în care constată că există abateri de la regulile stabilite la Art. 1, solicită judecătorului respectiv, prin rezoluție, refacerea acesteia.

Potrivit Art. 3:

În cazul în care judecătorul Curții Constituționale nu se conformează solicitării prevăzute la Art. 2, președintele Curții Constituționale, prin rezoluție, dispune ca opinia separată sau concurentă, după caz, să nu se publice în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau pe pagina de internet a Curții Constituționale și nici să nu se atașeze la dosarul cauzei.

Potrivit Art. 4:

Prezenta hotărâre privește atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, circumscriindu-se exclusiv acestora.

Această hotărâre a fost adoptată de Plenul Curții Constituționale în ședința din data de 22 iunie 2017, cu participarea domnului Valer Dorneanu, președinte al Curții Constituționale, Marian Enache, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Daniel Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru, Livia Doina Stanciu, Simona-Maya Teodoroiu și Varga Attila, judecători.

În vigoare de la 23.06.2017

La scurt timp după emiterea acestei hotărâri, mai multe voci din sfera spațiului public au manifestat îngrijorări față de această hotărâre și față de implicațiile sale. Cu titlu de exemplu, amintesc semnalul tras de “Inițiativa România”

În data de 25 iunie 2017, mișcarea civică “Inițiativa România” a înaintat președintelui Curții Constituționale, dl. Valer Dorneanu, o propunere spre reapreciere a Hotărârii nr.1/2017, argumentând că:

1. Hotărârea încalcă dispozițiile Constituției României, în mod specific Art. 30 alin. 1 si 2 privind libertatea de exprimare și Art. 145 privind independența și inamovibilitatea judecătorilor Curții Constituționale;
2. Hotărârea încalcă prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în mod specific dispozițiile Art. 61 alin. (1) si (2) privind independența și inamovibilitatea judecătorilor, precum și lipsa de răspundere juridică a judecătorilor Curții cu privire la opiniile și voturile exprimate, raportat la Art. 59 alin (3) conform căruia “Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată și, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia”.

Avocata Elena Nicuț a introdus o acțiune la Curtea de Apel București pentru suspendarea executării Hotărârii nr. 1/2017. În argumentarea depusă, avocata Nicuț arată că “hotărârea reprezintă un act administrativ, deoarece nu este adoptată în exercitarea atribuțiilor jurisdicționale ale Curții Constituționale”.

Curtea Constituțională, prin reprezentații săi în acest proces, a solicitat Curții de Apel București, pe lângă respingerea acțiunii, respectiv a cererii de suspendare, sesizarea Curții Constituționale cu privire la o prevedere a legii contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004. Cu privire la argumentarea față de speță în sine, Curtea Constituțională a susținut că Hotărârea nr. 1/2017 nu este un act administrativ, ci unul jurisdicțional.

Decizia Curții de Apel București:

“Admite în parte cererea de chemare în judecată. Anulează Hotărârea Plenului Curții Constituționale a României nr. 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 477/23.06.2017, în ceea ce privește prevederile Art. 1 alin. 2, 3, 4, 5, ale Art. 2 și ale Art. 3. Dispune obligarea pârâtei la reatașarea opiniilor separate și/sau concurente formulate cu privire la Deciziile nr. 304/04.05.2017 și nr. 392/06.06.2017, pronunțate în dosarele 32D/2017 respectiv 1328D/2017, precum și la obligarea atașării pe site și la transmiterea spre publicare în Monitorul Oficial al României a acestor decizii împreună cu opiniile separate și/sau concurente. […]”

În data de 17.12.2017, “European Commision for democracy through law” (Comisia de la Veneția), a publicat un raport, respectiv “Report on separate opinions of constitutional courts“(Raport față de opiniile separate ale curților constituționale) care la pagina 28, respectiv poziția nr. 34, statuează:

“122. Deciziile Curții Constituționale române sunt de obicei adoptate cu o majoritate a judecătorilor, după cum arată Art. 6 din legea de funcționare a Curții Constituționale.

123. În baza Art. 59 din aceasta lege, judecătorii constituționali care au dat un vot negativ pot formula o opinie separată. În ceea ce privește motivarea deciziei, aceștia pot, de asemenea, să scrie o opinie concurentă. Opinia separată sau concurtentă vor fi publicate în Monitorul Oficial, alături de decizie.
124. În data de 23.06.2017, Curtea Constituțională a adoptat Hotărârea nr. 1/2017, care interzice “aprecierile sentențioase, ostentative, provocatoare sau cu sugestii politice, la fel și cele care duc la asemenea rezultate. Mai departe, “o opinie separată și concurentă nu poate transgresa dincolo de punctul de vedere al judecătorului astfel încât să devină o critică directă a unei decizii a Curții Constituționale”. Potrivit Hotărârii nr. 1/2017, opiniile separare trebuiesc înaintate Președintelui Curții Constituționale care va solicita judecătorului în cauză să rescrie respectivele opinii în cazul în care acestea nu respecta criteriile, iar dacă judecătorul refuză, acesta va decide ca opinia să nu fie publicată.
125. Această Hotărâre a Curții Constituționale (nr. 1/22.06.2017) a fost anulată de către Curtea de Apel București în data de 20.06.2018.”

Aceste concluzii exprimate în raport de către Comisia de la Veneția, luând în calcul traducerea în engleză, sunt deosebit de exacte cu privire la situația de fapt ce a fost soluționată la Curtea de Apel București.

Acestea fiind spuse, trebuie menționate următoarele aspecte:

• Decizia Curții de Apel București reprezintă o premieră, aceasta anulând Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 1/2017.
• Curtea de Apel București a dispus obligarea pârâtei, respectiv Curtea Constituțională, la reatașarea opiniilor separate și/sau concurente formulate cu privire la Deciziile nr. 304/04.05.2017 și nr. 392/06.06.2017, precum și la afișarea acestora pe site și la transmiterea spre publicare la Monitorul Oficial.

Foarte important de menționat este faptul că instanța, respectiv Curtea de Apel București, nu a anulat o decizie a Curții Constituționale în materie de jurisdicție constituțională. Acest aspect este deosebit de important de a fi înțeles față de speța discutată, prezenta lucrare reiterând că unica jurisdicție constituțională din România este reprezentată de către Curtea Constituțională.

Curtea de Apel București a anulat o Hotărâre administrativă a Curții Constituționale. Hotărâre ce s-a dovedit a fi ilegală, contrara atât Constituției cât și legii de funcționare a Curții Constituționale.

Față de acest aspect, trebuie reamintit faptul că Curtea Constituțională, ca parte al acestui proces, prin reprezentanții săi, a susținut tocmai ipoteza că respectiva hotărâre ce a făcut obiectul acțiunii, respectiv Hotărârea nr. 1/2017, reprezintă un act jurisdicțional. Susținere care a fost demontată de decizia Curții de Apel București.

Cu alte cuvinte, este important de reținut faptul că o instanță judecatorească din România a anulat un act administrativ nelegal al unei instituții. Nicidecum nu se pune problema ca un exponent al autorității judecătorești să poată decide în privinta sferei de competență a unicei autorități de jurisdicție constituțională.

În urma criticilor venite atât din partea societății civile cât și din partea Comisiei de la Veneția, Curtea Constituțională revine asupra celor hotărâte în anul 2017, prin Hotărârea nr. 1/2018, care modifică Hotărârea nr. 1/2017.

Forma după modificare:

Art. 1 alin. (2): Opinia separată sau concurentă operează cu repere doctrinare și jurisprudențiale, obiectivizate în concepte și noțiuni științifice. Aprecierile cu caracter sentențios, ostentativ sau cu orice tentă politică, precum și cele care duc la o asemenea finalitate trebuie evitate.

Art. 1 alin. (4): Opinia separată sau concurentă nu poate transgresa dincolo de punctul de vedere al judecătorului pentru a se transforma într-o critică punctuală a deciziei Curții Constituționale, neputându-se constitui într-un atac direct la adresa acesteia.

Art. 2: Opinia separată sau concurentă se depune la Cabinetul președintelui Curții Constituționale la data stabilită pentru prezentarea deciziei în Plen sau, în cazul în care decizia nu se citește în Plen, la data trimiterii acesteia la publicare.

Art. 3: Opinia separată și, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.

Art. 4: Prezenta hotărâre are caracter jurisdicțional și privește atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale, circumscriindu-se exclusiv acestora.

Această hotărâre a fost adoptată de Plenul Curții Constituționale, cu majoritate de voturi, în ședința din data de 5 iulie 2018, cu participarea domnului Valer Dorneanu, președintele Curții Constituționale, Marian Enache, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Daniel Marius Morar, Mona-Maria Pivniceru, Livia Doina Stanciu și Simona-Maya Teodoroiu, judecători.

București, 5 iulie 2018

În vigoare de la 09.07.2018

*

Decizia Curții Constituționale nr. 358/2018

Prin adresa nr. 5/2.455/23.04.2018, prim-ministrul Guvernului a sesizat Curtea Constituțională cu cererea de soluționare a conflictului juridic de natura constituțională dintre ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și dintre Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, determinat de refuzul Președintelui României de a da curs cererii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kovesi.

Președintele României, în punctul de vedere comunicat sub nr. CP1/718/03.05.2018 și înregistrat la Curtea Constituțională sub nr. 3.296/03.05.2018, susține că nu a existat și nu există un conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar

“Curtea Constituțională:

În numele legii, DECIDE:

1. Constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, generat de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruta Kovesi.
2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruta Kovesi.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României, prim-ministrului și ministrului justiției și se publică în Monitorul Oficial al României , Partea I.

Pronunțată în ședința din 30.05.2018     Magistrat-asistent-șef,

Președintele Curții Constituționale,        Benke Karoly

Prof. univ. dr. Valer Dorneanu “

Cu privire la Decizia nr. 358 au fost formulate 3 opinii separate. Astfel:

• A opiniat că instanța constituțională ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de alta parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României în subsidiar, judecătorul dr. Livia Doina Stanciu.
• În dezacord cu opinia majoritară, a considerat că sesizarea formulată de către Prim-ministrul României trebuia respinsă și a constatat că nu există un conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de alta parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României în subsidiar, judecătorul Daniel Morar.
• În dezacord cu soluția adoptată, cu majoritate de voturi, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, apreciază că cererea formulată trebuia respinsă ca inadmisibilă, judecătorul prof. univ. dr. Mircea Ștefan Minea.

De asemenea, cu privire la decizia în discuție a fost formulată și o opinie concurentă, de către judecătorii dr. Marian Enache și dr. Simona-Maya Teodoroiu, având următoarea concluzionare: “Exercitarea atribuțiilor legale în materie ale ministrului justiției și, respectiv, ale secției de procurori a CSM trebuie să se desfășoare în condițiile unui echilibru stabil, pe care îl pretinde principiul colaborării loiale între autoritățile publice – factor esențial în asigurarea unității sistemice etatice, în condițiile respectării principiului separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzut de Art. 1 alin. (4) din Constituția României. În acest mod, ar putea să fie evitată deplasarea conflictului juridic de natură constituțională, de la nivelul unde a apărut și unde trebuia soluționat, la nivelul superior, al decidentului final.“

*

Această decizie a Curții Constituționale a ridicat întrebări în spațiul public atât cu privire la fondul judecății cât și cu privire la partea a doua a dispozitivului, și anume cu privire la dispoziția pusă în sarcina Președintelui de a emite decretul de revocare: se folosește exprimarea “Președintele României urmează să emită decretul de revocare […]”, astfel, autoritatea constituțională stabilind o obligație în sarcina Președintelui, dar folosindu-se de o formulare ce ar putea fi privită drept prudentă raportat la acțiunea pe care Președintele ar fi obligat să o execute. Comparativ cu o formulare generică din dispozitivul unei hotărâri judecătorești, Curtea Constituțională nu a folosit o formulare de genul “Obligă pe Președintele României să emită decretul de revocare”, deși este foarte clar că aceasta a fost intenția. A încercat oare, prin această formulare, Curtea Constituțională să evite o decizie care să îmbrace întrutotul forma unei hotărâri judecătorești, cu privire la obligația de a face?

*

Ce s-ar fi întâmplat în eventualitatea în care Președintele României nu ar fi emis decretul de revocare nici după apariția acestei decizii a Curții Constituționale?

Atitudinea sa de pasivitate față de decizia Curții Constituționale probabil ar fi reprezentat un motiv pe departe suficient ca Parlamentul României să îl suspende pe Președintele României în funcție, suspendare în urma căreia ar fi fost organizat un referendum. Dacă în urma acestui sufragiu, cetățenii și-ar fi manifestat voința spre a-l demite pe Președintele suspendat, s-ar fi organizat alegeri anticipate pentru alegerea unui nou Președinte. Aceste consecințe ar avea atât rol de sancționare față de conduita Președintelui cât și rol de asigurare a respectării normelor existente față de funcționarea inter-instituțională, prin prisma deciziei Curții Constituționale, practic rezolvând astfel blocajul instituțional prin alegerea unui alt Președinte care să respecte decizia Curții Constituționale.  Totuși, în situația în care la referendumul de suspendare votul ar fi fost în favoarea Președintelui suspendat, astfel acesta păstrându-și funcția, ar fi presupus o situație extrem de complexă, pe cale de consecință ar fi fost dificil de speculat față de ce s-ar întâmpla în momentul în care poporul chemat la acest sufragiu ar acorda un nou vot de încredere Președintelui, în pofida conduitei sale, consemnate de Curtea Constituțională și sancționată de către Parlament. Practic, acesta s-ar fi regăsit în situația anterioară suspendării, în aceeași bucla a efectelor deciziei Curții Constituționale cu privire la “persoana sa?”, dar fără nicio forță executorie care să impună aceste efecte.

Acest scenariu poate fi explorat doar în teorie, căci Președintele României în funcție a respectat într-un final decizia Curții Constituționale nr. 358/2018, emitând decretul de revocare a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție. Pe cale de consecință, scenariile ipotetice anterior menționate nu au mai avut ocazia să se materializeze.

*

Revenind la situația care a generat sezizarea Curții Constituționale și, mai departe, la Decizia prin care Președintelui i se opune obligația de a face, putem spune că legiuitorul nu a prevăzut anumite proceduri cu efecte practice imediate în eventualitatea unei asemenea situații. Urmărind acest raționament, s-ar putea spune că nu avem prevăzută instituția unui anume “executor constituțional” care să ducă la îndeplinire decizia Curții Constituționale, în cazul în care cel căruia i se opune această decizie refuză să o ducă la îndeplinire.

Legat de controversele/discuțiile din spațiul public cu privire la aceste aspecte, s-ar putea naște întrebarea: de ce Curtea Constituțională a soluționat un conflict de natură constituțională prin emiterea unei dispoziții care să rezolve o situație de fapt raportată direct la două persoane? De ce nu prezintă dispozitivul respectivei decizii forma prin care aceeași curte soluționează, de exemplu, excepțiile de necostituționalitate, și anume prin emiterea unei decizii cu privire la o atare situație, reglementând acea situație și totodată prin aceasta rezolvând orice dubii cu privire la raportarea față de o asemenea speță pentru viitor?

Dacă un alt Președinte al României va intra într-un conflict de natură constituțională cu o instituție, iar Curtea Constituțională va ajunge la concluzia că respectivul conflict exstă și că Președintele trebuie să execute o anumită acțiune, va emite o altă decizie cu o formă similară și cu același scop ca Decizia nr. 358/2018? Așa va proceda Curtea Constituțională de fiecare dată când va constata existența unui conflict juridic de natură constituțională? Nu ar fi oare o procedură adecvată în cazul unor asemenea spețe cea în care Curtea Constituțională soluționează un anumit conflict prin emiterea unei decizii definitive și obligatorii prin care se stabilește conduita de urmat pentru respectivele instituții, cu privire strict la instituții și nu la persoanele ce reprezintă instituțiile sau care dețin funcțiile de conducere?

 

CONCLUZII

 

Atât legea fundamentală cât și cea de funcționare a acestei instituții au avut intenția să stabilească pentru Curtea Constituțională cadrul optim de funcționare, lipsit de orice ingerințe, atfel încât această instituție să își poată exercita rolul său, și anume cel de garant al supremației Constituției. În spiritul acestei logici, este imperios necesar ca Curtea Constituțională să beneficieze de autonomie, respectiv să nu fie susceptibilă presiunilor din partea altor instituții ale statului ori ale altor părți. În raport cu aceasta fundație pe care Curtea Constituțională a fost clădită, nimeni nu poate contesta scopul urmărit, totuși, punerea în operă al acestui scop poate fi susceptibilă atât de critici cât și de oferirea unor modalități de perfecționare ale cadrului legal, respectiv a procedurilor.

Analiza din aceasta lucrare a fost preponderent concentrată asupra acestor semne de întrebare, respectiv asupra potențialelor riscuri sau amenințări față de echilibrul puterii statale, întocmai precum titlul sugerează.

Această curte s-a pronunțat cu privire la mii de sesizări, rezolvând o întreagă serie de situații juridice care nu respectau dispozițiile Constituției României. Au existat situații în care alte instituții ale statului au încercat să exercite un control asupra Curții Constituționale, chiar dacă îndirect, prin excluderea unor atribuții de funcționare ale acesteia, sau situații în care unica autoritate legiuitoare a tării, Parlamentul României, a legiferat anumite acte într-o formă pe departe discutabilă, dat fiind avalanșa de sesizări cu privire la neconstituționalitatea unor prevederi conținute de aceste legi, aspecte definitiv confirmate într-un final de curte, care a admis un număr impresionat de excepții de neconstituționalitate, multe dintre ele cu privire la un grup  restrâns de legi, dar care prezintă o importanță capitală pentru funcționarea statului de drept. Cu alte cuvinte, această autoritate a funcționat conform scopului pentru care a fost instituită, respectiv a îndeplinit funcția de garant al supremației Constituției și a apărat societatea de unele intenții neconstituționale în nenumărate rânduri. Între 1992 si 2020, Curtea Constituțională a înregistrat 46685 de sesizări. În această lucrare avem menționate unele decizii controversate ale curții, analizate atât printr-o optică proprie, cât și prin enunțarea unor puncte de vedere emanate de la observatori terți. Cu siguranță există mai multe decizii care sunt susceptibile de controverse sau de discuții, dar care nu au fost incluse în aceasta lucrare, cu precădere din motivul economiei textului. Pe de altă parte, avem acele decizii ale curții ce au rezolvat importante probleme și blocaje juridice care afectau societatea, respectivele decizii cu siguranță fiind într-un număr mai mare decât cele discutabile.

Ajunși la final, reiterez premisa acestei lucrări, și anume apariția unor întrebări complexe față de echilibrul puterii statale din Romania, respectiv față de arhitectura sistemului care susține funcționarea acestuia, iar în scopul de a provoca audiența spre o constantă observație față de eventuale lipsuri și soluții, având în vedere că am statuat atât realizările incontestabile ale acestei instituții, cât și parte din cazuistica controversată, închei prin atragerea atenției la anumite chestiuni improbabile, dar totuși posibile.  În acest scop, propun un exercițiu cu privire la un scenariu ipotetic.

Ar putea o Curte Constituțională “ostilă” să blocheze puterea legislativă, respectiv să incapaciteze sau mai bine zis să dezechilibreze puterea statală? Aceasta întrebare poate fi ridicată atât în raport cu o eventuală legiferare cu privire la însăși instituția Curții Constituționale (caz în care, curtea ar putea să adopte o atitudine pasiv-agresivă, dar în ultimă instanță defensivă), sau cu privire la oricare altă lege pe care Parlamentul României ar adopta-o.

Dacă legiuitorul modifică legea de funcționare a Curții Constituționale, sau o abrogă în totalitate, legiferând un nou act normativ în locul ei, iar aceste modificări sunt întâmpinate de către o Curte Constituționăla „ostilă” care declară respectivele modificări drept a fi neconstituționale? Sau, dacă leguitorul adoptă o lege sau o modificare legislativă asupra căreia curtea se pronunță a fi neconstituțională, într-un context în care respectivele intenții ar putea pe departe a fi observate a fi constitutionale?

Sunt posibile aceste scenarii? Din fericire, nu, cel puțin nu în forma enunțată în acest exercițiu teoretic. Curtea Constituțională nu ar putea face acest lucru „fără ajutor”, deoarece Art. 146 din Constituția României statuează că această curte „se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor doua Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției”. Pe cale de consecință, ca un semenea scenariu să se materializeze ar însemna ca Curtea Constituțională să fie “ajutată”, în sensul de a fi sesizată în legătura cu aspecte de neconstituționalitate ale legii în discuție de către una dintre autoritățile enumerate de Art. 146 din Constituție.

Totuși, conform aceluiași articol din Constituție, avem în vedere faptul că Curtea Constituțională se poate sesiza din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției. Astfel, cu privire la o eventuală revizuire a Constituției României,  teoretic o curte “ostilă” ar putea tergiversa aceste inițiative.

S-ar putea pune întrebarea: de ce ar specula o lucrare teoretică asemenea sumbre chestiuni? Răspunsul este: deoarece în practica recentă, chiar Curtea Constituțională a constatat că o autoritate a statului a avut o atitudine ce ar putea fi interpretată drept “ostilă” față de atribuțiile funcției pe care o exercită, și anume Președintele României. Cu alte cuvinte, din moment ce avem constatat acest precedent, respectiv un conflict juridic de natură constituțională în cadrul căruia Președintele României a refuzat să emită un decret, situație menținută până când Curtea Constituțională a decis că acesta “va emite decretul”, putem lua în calcul și eventualitatea în care Curtea Constituțională se poate abate de la regulile instituite atât de Constituție, cât și de legea sa organica de funcționare.

Într-o asemenea eventualitate teoretică, unde ne-am afla în acel moment? Ce s-ar putea spune față de echilibrul puterii statale din România? Ar putea Curtea Constituțională să țină practic în șah legiuitorul, sau totodată și alte autorități? Ar putea această instituție să incapaciteze unica autoritate legiferatoare a țării? Luând aminte din practica recentă, putem aminti destule decizii controversate ale Curții, iar pentru a argumenta acest scenariu ipotetic, nu este necesar a evoca fondul respectivelor decizii, ci a sublinia faptul că acele decizii sunt definitive. Niciun alt grad de juridsdicție de parcurs pentru un eventual apel/recurs, nicio altă instituție la care respectivele decizii să fie contestate, căci Curtea Constituționala este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România. Invariabil se naște o întrebare, și anume, este oare aceasta instituție investită cu suficientă putere cât să blocheze puterea statală sau cel puțin parte dintre componentele sale? Iar dacă răspunsul este da, cea mai importantă întrebare este: are statul român un mecanism de „deblocare” în cazul acestei potențiale situații?

*

Lucrarea de față nu are ca scop insinuarea ori constituirea de acuzații, ci atragerea atenției generale spre găsirea de soluții. În orice caz, un lucru este clar: orice sistem poate fi îmbunătățit, mai ales atunci când există argumente, dovezi ori suspiciuni rezonabile că acesta nu funcționează în consonanță cu reperele morale ale societății care investește statul cu puterea de a reprezenta pe aceasta în fiecare moment al existenței democrației.

*

Cu privire la un răspuns față de întrebarea pe care o pune însăși titlul lucrării, se poate ca acesta să fie găsit în Art. 1 din Constituția României: Poporul îi păzește pe „gardieni”, întrucât poporul i-a investit și îi investește continuu pe aceștia cu putere.

În sens restrâns, este dificil de dat o definiție sau de emis o teorie cu privire la păzitorul acestor gardieni, întrucât sistemul democratic în care ne aflăm este construit de asemenea natură încât poporul, odată ce investește acest construct cu respectivele atribuții, o face evident într-un spirit al bunei credințe, deși în fapt execută totodată un pariu cu ceea ce va fi.

În sens larg, răspunsul este „poporul”, pentru că cel ce dă ceea ce este al său, poate să și ia, fapt consemnat istoric, cel mai recent, în Decembrie 1989.

 

Extras din lucrare scrisă de Rareș Florentin Mazâlu

 

CITESTE LUCRAREA COMPLETA AICI